PB Periferia Bucureștiului

Vedere din cartierul Ghencea, unde am locuit o bună perioadă după studenție. Din cauza aspectului holului lung, care alinia garsonierele pe stânga și pe dreapta un prieten i-a zis la un moment dat (și așa i-a rămas): “Memorialul Durerii”. După ce m-am mutat de aici, sau am fost eliberat, să zic așa, am păstrat ani buni pe peretele dormitorului din noul apartament o fotografie mare cu priveliștea asta. Într-un mod ciudat mi-a fost greu să mă desprind de ea.

O imagine care insumează aproape toate aspectele vieții la periferie: trafic aglomerat, mașini scumpe într-un peisaj selenar, lipsa trotuarelor, blocuri în câmp și un middle class care va trage zeci de ani să acopere creditele. Fiecare e pe cont propriu. Prea puțini au timp să-și cunoască vecinii, prea puțini participă la “sedintele de bloc” ca să își găsească o voce comună. Există însă și excepții. Mici răscoale locale care trezesc spiritul comunitar. Inițiativa Prelungirea Ghencea (link) e un protest al noilor mutați în cartierele rezidențiale din această zona. Ei cer amenajarea corespunzătoare a străzii Prelungirea Ghencea (principalul drum de acces) cu trotuare, piste de biciclete, stații RATB, 4 benzi de circulație și pasaj suprateran peste Șoseaua de Centură.

Mioara, fără “doamna” ne-a corectat ea când i-am spus domna Mioara, își duce copiii în fiecare dimineață la școală și la grădiniță pe sub autostrada București-Ploiești în Ștefăneștii de Jos. O ia chiar pe marginea bălții Crețuleasca și, când e noroi, își schimbă copiii de încălțări când ajunge la școală ca să nu stea murdari.

Mioara e din Ștefăneștii de Jos și are 5 copii. Cei mari la casele lor, cei mici pe lângă ea. E divorțată și acum doi ani i-a ars casa. Domnul Marian i-a propus să se mute cu copiii la ferma lui bio și să se ocupe de animale. Găini, rațe, capre, porci,vaci. Când vecinul de peste baltă, administratorul Complexului Cosmopolis, a pus un anunț cu povestea Mioarei pe grupul comunității, o mulțime de oameni au sărit să o ajute. Și continuă și azi să primească ajutor de la vecinii de peste baltă – haine, rechizite pentru copii etc. Chiar directoarea grădiniței din complex i-a propus să-și aducă copiii la masă acolo, dar Mioara a refuzat – “Ai mei mănâncă cu mâna direct din starchină. Mi-e rușine. Nu pot să-i las printre copii acolo. I-am zis că mai bine vin și iau dacă le rămâne ceva de la masă.” Oricum Mioara face potecă între fermă și Cosmopolis, pentru că le duce clienților lapte, ouă, brânză și le lasă la ușă.

De capre se ocupă fratele ei și băiatul ei de 12 ani, pe care nu a mai apucat să-l înscrie la școală. Când s-au așezat aici la fermă și a alergat prin sat să-l înscrie, nu l-au mai primit, că e deja prea mare. “Ăștia doi mici m-a ajuta Dumnezeu și i-am înscris. În fiecare zi îi duc.”

Mioara, fratele ei și cei trei copii (12, 7 și 5 ani) locuiesc cu toții într-o încăpere fără curent electric.

Vedere către Complexul Privighetorilor, Băneasa. Alături, lipit de porțile complexului, un proiect de sistematizare a zonei, cu străzi, giratorii, treceri de pieton este abandonat și recucerit de natură. “Mai aproape de natură” este unul din sloganele care vinde apartamentele la periferie. Sînt fazani unde locuiesc, sau de câte ori vezi vulpea când pleci la serviciu? am auzit în câteva rânduri de la locuitori ai periferiei.

„Ia, scrie acolo, că îți dau și subiect de ziar. Deci în locu’ ăsta a bătut prima dată mingea Costel Gâlcă. Aici a învățat fotbal. Noi ne-am ocupat tot timpu’ de maidanu’ ăsta. Am făcut poartă aia de lemn, am plătit un om de-a cosit bălăriile. Dar acum nu le mai place nici ăstora mici. Vor peste drum, la complex (spațiul pentru copii din Green Lake Residence) dar nu le dă voie aia, ca e ingrădit”. Ilie, unul din locuitorii în fostele birouri ale Fabricii de Cărămidă, dezafectată și apoi demolată după revoluție.

• Loc descoperit cu ajutorul studenților din departamentul de sociologie SNSPA. Mulțumim Bogdan Iancu & Andra Tarara.

“O să trecem și de iarna asta, că așa am trecut prin toate până acum. Dacă o să fie și mai frig, mergem în canale. La primăvară facem recensământul: o să vedem ce boschetari au mai crăpat. Hă-hă-hă!”

Marius, 58 de ani, își răsucește o țigară făcută cu tutunul strâns din chiștoace. Împreună cu Marian și Nelu, trăiește în păduricea de lângă noul cartier Constantin Brâncuși. Câștiga 10-20 de lei pe zi fiecare, din fier vechi sau sortat gunoiul și recuperat pet-uri.

“Nu dăm în cap, nu furăm, muncim în fiecare zi. Nu bem spirt, bem vin. Mâncăm mâncare bună, ne gătim noi la foc. Ok, mirosim a fum, dar pe dedesubt suntem curați: mergem și facem câte un dus la Samus Social”.

Noile cartiere rezidențiale s-au costruit în peisaje industriale pentru că folosesc vechea infrastructură a fabricilor astăzi dezafectate. La sfârșitul anilor ’80, ultimele guri de metrou ale magistralelor revărsau la primele ore ale dimineții mii de muncitori ce locuiau în București și lucrau în fabricile aflate la periferia orașului. Astăzi, fluxul este fix invers. Pe aceleași guri de metrou  seara oamenii nu mai pleacă, ci se întorc acasă în cartierele dormitor de la marginea orașului. Militari Residence.

“Bunicu a crescut în București mii de oi, tata la fel. Am 83 de ani și n-am avut vacanțe; toată viață mi-a petrecut-o aici la stână. Am doi copii; fiică mea este stewardeză, iar băiatul doctor în chirurgie plastică.

În ’89 eram 30.000 de stâne în jurul Bucureștiului. Acum poți să le numeri pe degete. La revoluție cei mai bogați erau ciobanii și grădinarii. Toate reglementările au fost împotrivă noastră. Nu avem unde să vindem atâta brânză, că oamenii cumpără din supermarket. Lâna o aruncăm, sau îi dăm foc, că a dispărut industria… mai am doar 500 de oi și capre. Anul trecut aveam 2000, dar le-am vândut la arabi. Vin, le iau, le încarcă pe vapoare și le duc.

Cei de la blocuri de-aici se plâng că le miroase. Dar ce, m-am dus eu peste ei, sau au venit ei peste animale? Când au încept să construiască, au venit ăia doi frații pe biciclete (n.r. frații Negoită) să-mi cumpere pământul. Nu-l dau. Nouă ni l-a dat Ceaușescu. Bunicu avea stâna fix pe locul unde este acum spitalul Sf.Ioan. Ceaușescu a venit în vizită și le-a zis oamenilor lui să ne dea aici pământ. Nu era nimic, câmp cât vedeai cu ochii. Ne-au mai mutat odată. De-aici nu mă mai mut.”

Gheorghe Dauti,

Președintele Federației Crescătorilor de Ovine și Caprine din România

“Porumbeii au fost șansa mea să creez și eu ceva. Ei sunt 100% produsul meu, au amprenta mea. Sunt determinați, au curaj și încăpățânare. Dintotdeauna cresc porumbei în balcon. Cu soția am avut o înțelegere de la începutul căsniciei. Oriunde ne-am muta, trebuie să avem două balcoane. Fiecare cu balconul lui.” Tudose Ion, pensionar

În București există 14 cluburi în care sunt înregistrați peste 450 de columbofili cu vârste cuprinse între 14 și 90 de ani. Muți dintre ei își cresc porumbeii pe terasele blocurilor sau pe balcon; celor din urmă li se spune balconari. În fiecare primăvară, columbofilii încep antrenamentele. Porumbeii sunt eliberați progresiv de la distanțe tot mai mari. Când încep competițiile, ei trebuie să fie pregătiți să se întoarcă și de la 1500 km depărtare de casă.

“Columbofilia înseamnă bani, influență, putere, nu doar pasiune. E un sport al orgoliilor” spune Cosmin Tudor, columbofil și profesor de religie. Cei săraci nu stau niciodată la aceeași masă cu cei bogați. S-au format cercuri și ierarhii care nu se intersectează niciodată. Sunt lupte interne, mesaje anonime, amenințări. Anul trecut, unul dintre cei mai bogați columbofili din București a investit peste 1.000.000 de euro în acest sport. Cel puțin așa umblă vorba prin cercurile de columbofili. Tot anul trecut cel mai scump porumbel vândut la o licitație în Belgia a costat 320.000 euro. La aceste licitații participă și români.

Porumbeii sunt însă egali când pleacă în competiție. Când se eliberează mii de porumbei din mașiniile speciale de transport pentru competiții, cerul se înegrește și totul se zguduie ca la cutremur. Etapele de concurs se desfășoară din primăvară până în toamnă. În fiecare weekend, mii de porumbei voiajori brăzdează spațiul aerian al României, concurând pentru victorie. Adevărații campioni sunt întotdeauna individualiști. Nu zboară niciodată cu stolul.

“Pe mine porumbeii m-au salvat. Cu anturajul pe care îl aveam, dacă nu erau ei, ori eram mort, ori la închisoare. Așa am ieșit. Mi-am ocupat tot timpul cu porumbeii, i-am pregătit de concursuri. A fost terapie. Eu aici scot campioni. Le arăt jmecherilor că degeaba bagă milioane de euro în porumbei. Tot ai mei sunt campioni.

Dacă ați știi ce bani se învârt în columbofilia internațională… Pui unul lângă altul un cal de curse, un Ferrari și un porumbel. Care crezi că e mai scump? Ai fi surprins.

Nimeni din bloc n-a zis niciodată nimic că îi cresc aici pe terasă. Bine, am și grijă. M-am împrietenit cu toate babele. Cum le văd adunate pe băncuță, pac, mă duc și le iau la toate câte o vafă. Sunt prietenele mele. A venit un amic să-i dau un porumbel și, când a ieșit din bloc cu el în mână, s-a trezit cu o sacoșă peste cap. Credeau că îl fură.

Am o babă aici la parter, nevastă de columbofil înrăit. Mi-a povestit cum a stat ea îmbrăcată în mireasă când era tânără și a așteptat să se întoarcă porumbelul de la concurs. Abia după aia au plecat la biserică.”

Narcis Pavelescu, maestru columbofil.

Întâlnirea săptămânală a columbofililor din filială Gyo-Antilopa. Porumbeii sunt aduși, înregistrați, trecuți printr-un sistem electronic  de marcaj, îmbarcați într-o mașină specială și eliberați de la distanțe de sute de km de oraș. Câștigă cei care se întorc primii.

La periferia fotbalului

„Progresul București a fost dintotdeauna echipa BNR. Angajații băncii au înființat echipa în 1944, iar instituția a avut grijă de ea pană în 2009. Atunci echipa, devenită societate comercială, a falimentat din cauza datoriilor pe care nimeni nu vroia să le plătească. Asta a rupt și relația cu BNR.

Progresul nu a avut niciodată foarte mulți suporteri. Cei mai bătrâni povestesc despre ani în care un meci cu Rapidul umplea stadionul Republicii, dar nu am prins vremurile alea. Progresul pe care l-am cunoscut eu adună 8-900 de oameni la un meci mai important. Acolo ne-am cunoscut și noi, puținii tineri din zona stadionului care țineam cu echipa asta la sfârșitul anilor 90; am mers după ea pană în 2009, când a fost dată afară de pe stadionul Cotroceni și exclusă din ligile superioare. Așa a ajuns la periferia capitalei și a fotbalului. O mică parte din echipă a supraviețuit pe terenurile ruginite din Liga a 4-a.

Ne-am întors după 5 ani. La fotbalul de jos, ”acasă” devine foarte relativ. Anii ne-au plimbat pe tot felul de stadioane care ne găzduiau casa mai mult sau mai puțin. ”Acasă” ne-a fost periferia părăsită a stadionului Coresi, peluza abruptă a IMGB-ului, peisajul post-industrial al Electromagneticii sau terenul plin de rahat de câine al Viitorului. Din toamnă ne mutăm, din nou, pe Giurgiului. Vom fi acasă pe Prefabricate, numele actual al fostului stadion Betonul.

Noul patron are gânduri mari; a închiriat pe 10 ani stadionul pe care l-a dărâmat cu gândul de a construi unul nou. Avem din nou un loc unde ne putem aduna, în jurul căruia putem să strângem alți suporteri. Grupul suporterilor nu s-a mărit prea mult până acum, dar toată lumea speră că așezarea în zonă îi va aduce pe locuitori la meciuri. Cartierul muncitoresc poate să reînvie echipa burgheză a Cotroceniului.”

Andrei MIHAIL, doctorand antropologie